Wednesday, August 19, 2015

Despre recunoştinţă

Se întâmplă uneori să primesc mici semne de la destin care să-mi schimbe total modul de a gândi. Uneori sunt inconştientă, o spun sigur. De ce? Pentru că îmi uit trecutul, uit cât de greu mi-a fost şi uit cât de mult am fost ajutată. Mă las purtată de grijile cotidiene, sunt acaparată de grijile pentru viitor, nu mai am timp nici macar sa ma joc putin jocuri cu constructii pe care inainte cu asa de multa placere http://www.xjocuri.com/jocuri-cu-constructii.html

Am trecut prin momente foarte grele, momente de singurătate, momente când prietenii de la care nu mă aşteptăm m-au dezamăgit, iar singurii mei prieteni au ramas alte jocuri , momente când propria familie a fost capabilă să mă rănească, momente când nu ştiam ce să fac cu viaţa mea la doar 15 ani.

Eu cred în destin, cred foarte mult. Şi când mă uit în urmă îmi dau seama că nu mi-am dorit întotdeauna exact ce mi s-a întâmplat, dar am realizat mai târziu că ceea ce mi s-a întâmplat a fost cel mai bine. Cineva a ales pentru mine şi a ales la modul cel mai avantajos. Când nici nu m-aş fi gândit mi s-a întâmplat ceva salvator care m-a scos dintr-o anume situaţie şi când am vrut ceva am obţinut luptându-mă cu toate forţele mele. Ceea ce nu am obţinut , DEŞI mi-am dat silinţa, este pentru că destinul nu a vrut asta. Am realizat că am o forţă interioară foarte puternică, o forţă care mă uimeşte chiar şi pe mine. Îmi propun ceva şi am starea ca şi cum deja mi s-a întâmplat acel lucru , până să ajung să-l ating.

Am încredere în mine. Încrederea pentru mine este foarte importantă. Vreau ca nu numai eu să am încredere în mine , vreau ca şi cei din jurul meu să aibă încredere în mine.

Dacă cineva nu ar avea încredere în mine m-aş simţit dezamăgită de mine. Dacă cineva îmi trădează încrederea mă simt dezamăgită mai întâi de mine şi apoi de persoana respectivă. Pentru că nu am fost în stare să o fac să NU mă dezamăgească. Abia apoi conştientizez şi vina celeilalte persoane.
Pentru mine cel mai dureros lucru este ca cineva să nu aibă încredere în mine, să creadă că nu se poate baza pe mine.
Timpul m-a făcut să uit persoane care mi-au marcat destinul. Fără să vreau am renunţat la a mai lua legătura cu ele. Din nepăsare, din inconştientă, din delăsare? Habar nu am. Important este că mi-am amintit. E îngrozitor să-mi dau seamă că şi eu am dezamăgit la rândul meu alte persoane sau că nu am fost pe măsură aşteptărilor lor. Urăsc să dezamăgesc pe cineva şi sper ca cel puţin acele persoane care contează foarte mult pentru mine să mă tragă de mânecă şi să mă trezească la realitate atunci când greşesc. Să-mi aducă aminte de trecut şi de momentele când mi-au fost alături şi să mă facă să deschid ochii, să văd lumea exact aşa cum e.

Este bine să ştim să coborâm de pe piedestalul pe care ne-am aşezat singuri şi să ne recunoaştem anumite vini. De fapt nu vreau să vorbesc la plural, nu vreau să fac îndemnuri şi să dau sfaturi pentru că nu mă simt în măsură.

Notez aceste lucruri pentru mine în primul rând, ca să ştiu ce am de făcut pe viitor, ca să fiu mai realistă decât mă cred, ca să nu mai visez cu ochii deschişi.

Cum spuneam: cred în destin şi cred că în viaţă cele mai frumoase şi importante momente mi-au fost marcate de un bun prieten căruia îi mulţumesc. Nu mă aşteptăm să conştientizez în aceste zile toate lucrurile despre care scriu. Şi ştiu că o prietenă a mea din copilărie a contribuit la asta, şi mai ştiu şi prin ce cale.

Şi mai ştiu că pe viitor destinul îmi va fi din nou aranjat exact cum mi-aş dori eu să fie.
Ar trebui să învăţ să accept persoanele de lângă mine exact cum sunt, fără să încerc să le completez cu învăţături ale mele pentru că nici eu nu sunt completă, chiar deloc.

Tuesday, June 16, 2015

Iubirea mea de catifea

A venit vacanţa şi o dată cu ea începe să-mi sosească şi familia în ţară. Prima e Iri. A ajuns duminică. Ca de obicei vine singură pentru că părinţii ei mai rămân ceva timp acolo. E aşa comică atunci când ne povesteşte cât de curajoasă este când vine cu avionul… că nu are nevoie de nimeni, că se descurcă. Eh, o ajută puţin stewardesa când o aduce la poartă. :lol:

Nu aveam de gând să mai merg acasă decât după ce ai mei se întorc. Dar având în vedere că a venit Irinel şi că tot întreabă de mine trebuie să merg s-o văd. Bineînţeles că a sărit şi bunica mea cu vorba că mă duc rar acasă. Nu mai pot scăpa.

Săracul meu Ţigănuş, nici nu vreau să mă gândesc ce va păţi în mâinile Irinei. Cred că o să-l ţină toată ziua în braţe. Sunt curioasă cum va reacţiona când o să mă vadă, dacă mă recunoaşte.

Când vacanţa se termină şi toţi trebuie să plece, Irina este cea care plânge cel mai mult în braţele mele. Mă roagă, mă imploră să mă mut în Madrid. Încep să-i spun despre facultate pentru că nu pot pleca din ţară iar ea mă sfătuieşte să mă mut la una în Madrid sau s-o părăsesc. Pentru că ea vrea să fie cu mine, pentru că ea nu vrea să se gândească la momentele în care eu sunt singură în ţară. Că de ce să fiu singură când toţi sunt acolo, că de ce nu sunt şi eu normală ca ei să trăiesc aşa cum o fac toate familiile: împreună.

Atunci când un copil de aproximativ 10 ani rosteşte asemenea vorbe mari nu poţi decât să te topeşti. Cred că ea este verişoara pe care o iubesc cel mai mult pentru că aşa vrea ea şi pentru că aşa simt. I-am spus cândva că poate o să-l iubesc mai mult pe copilul fratelui meu cum o să fie nepoţelul meu. Dar ea a zis că îl bate şi că nu am voie să iubesc pe nimeni altcineva mai mult. Mda, o să am viaţă grea.

Oare şi-a schimbat viziunea în legătură cu băiatul perfect? Până acum pentru ea băiatul perfect era unul brunet şi cu dinţi mulţi. Cum vine asta cu dinţi mulţi, am întrebat-o. Adică nu ştiu, zice ea, îmi plac mie ăia cu dinţi mulţi. Oooook, am înţeles.

E o copilă destul de nebună. Con mucho morro, cum zice ea.

Abia aştept s-o pupăcesc.

Tuesday, April 21, 2015

Ciocolată la schimb

Marius trebuie să fie cel mai mişto tip din România. În caz contrar risc să pierd ciocolata promisă. Bineînţeles că pentru link-ul ăsta îmi va dărui fooarte multă ciocolată că de aia îl ajut să fie lo mas chulo. Şi na, pentru că în curand va fi vecin cu mine. Trebuie să mă pun bine cu bloggerii… şi cu vecinii.

Wednesday, March 4, 2015

Ce le place blogger-ilor

Suntem în manio-blogăreală. Mass-media este cea care alimentează tot acest fenomen. Am observat că majoritatea vedetelor, politicienilor, oamenilor de presă mai mult sau mai puţin cunoscuţi şi-au făcut blog-uri. Nimic rău în asta, din punctul meu de vedere îşi poate face blog toată România, nu mă dranjează. Dar media pune un accent atât de mare pe chestia cu blog-urile încât a devenit plictisitoare. Nu înţeleg ce este atât de extraordinar în toată chestia asta. Că încep ei să spună pe la buletinele informative sau prin presa scrisă cum că X politician sau Y vedetă a scris pe blog-ul personal NU ŞTIU CE. Uau! Dacă a scris pe blog-ul personal înseamnă că e super tare, adică extraodinar, deosebit, nemaipomenit. Aceleaşi subiecte le-ar fi abordat poate într-o emisiune sau într-o declaraţie dar asta nu e aşa important ca postul ei/lui de pe blog-ul personal.

Nu mi se pare nimic ieşit din comun ca cineva (un personaj cunoscut) să aibă păreri personale şi să le expună undeva. Dintre toate persoanele publice din România mie îmi place mult cum scrie Dana Nălbaru. Mulţi au criticat-o cum că scrie chestii prea simple, chestii cotidiene din viaţa oricărui om normal. Poate s-au obişnuit cu stilul unor vedete care încearcă să se facă cunoscute prin diferite metode josnice şi nu pot realiza că unii oameni mai au şi principii, bun-simţ, viaţă personală care nu trebuie povestită în gura mare în presă. Tocmai de aceea îmi place Dana: pentru că scrie simplu, sincer şi din inimă.

Există mai multe categorii de bloggeri. Hai să vorbesc despre modul în care aleg unii să scrie. Consider că fiecare e liber, absolut liber să scrie ce doreşte pe blog-ul lui personal. Că de aceea e blog personal, să scrii ce vrei tu în el nu ce-ţi spun alţii sau cum ar trebui să scrii ca să faci rost de cititori. Apreciez bloggerii care au un concept definit şi care scriu sincer. Acest lucru se observă imediat. Pentru mine un om transmite mult mai multe în scris decât dacă mi-ar vorbi face 2 face.

Unora le place să scrie despre sport, altora despre desene animate, să pună link-uri de pe youtube, să scrie poveşti pentru copii etc. Altora le place să facă traffic stârnind scandaluri pe aici prin blogosferă. Cum fac asta? Aaa, păi simplu. Dau un link către un blog pe care l-au găsit ei dând click-uri şi încep să critice şi să facă de doi lei autorul, asta în condiţiile în care nici măcar nu îl cunosc. Nu înţeleg de ce pe unii îi interesează atât de mult ce fac alţii pe blog-urile lor?! Sincer, de ce ar trebui să mă supăr eu că unul pune link-uri de pe youtube sau altul pune poze cu ScoobyDoo? E blog-ul lui frate! Să facă ce vrea cu el. Nu-ţi place, nu citi! E simplu, regula se aplică în mai multe ocazii şi cu mai multe lucruri, ar trebui să o ştii. Dar nu, ei nu fac aşa… pentru că le place să işte scandaluri şi să arate cât de buni sunt ei faţă de alţi bloggeri care, apropo, nici nu merită să fie în blogosferă.

Este un astfel de personaj aici pe wordpress care numai cu aşa ceva se ocupă. Intru rar pe blog-ul persoanei şi numai de astfel de posturi dau. Şi metoda inversă celei cu critica este cea cu lauda şi cu pupatul… hai să zicem pe obraz, a altor bloggeri cunoscuţi că vezi Doamne poate îl bagă în seamă vreodată ăla cunoscut pe ăla necunoscut şi aşa mai câştigă nişte publicitate. E naşpa rău aceste lucruri! E e e!

Îm ultima vreme mi s-a sugerat (într-un mod mai mult sau mai puţin plăcut) să scriu mai serios. Nu ştiu ce înseamnă pentru acei oameni mai serios pentru că nu am avut curiozitatea să întreb. Eu scriu cum simt şi cum vreau. Scriu pentru mine în primul rând şi apoi pentru alţi 3 cititori fideli pe care sunt sigură că îi am. E de ajuns să ştiu că 3 oameni mă citesc constant şi pentru mine contează mult. Dacă eu am inspiraţie pentru un post amuzant scriu amuzant, dacă am poftă să scriu serios şi despre crime scriu asta, dacă am poftă să scriu despre vreme păi scriu despre vreme, nu accept să mi se spună mie cum ar trebui să scriu. Cui îi place cum scriu citeşte, cui nu, citeşte altceva, alt blog, o carte sau burtiera de la Realitatea… nu-mi pasă.

La final trebuie să dau neapărat link către un blog nou-apărut şi care îmi place: aici.

Şi l-am descoperit pe Nălu, de fapt el m-a găsit pe mine şi a dat link către blog-ul meu. Păi dacă vreţi să-l ştiţi pe Nălu daţi click aici.